Psihologia adleriană  spune că dacă vrei să știi care este scopul unei persoane, către ce se îndreaptă cu adevărat, trebuie să te uiți la ce “spune limba din pantof,” nu cea din gură, pentru că limba din gură minte, dar nu știe că minte. În schimb, limba din pantof arată exact care sunt pașii pe care îi face persoana, ce face concret pentru a obține ceea ce sustine că vrea să obțină!

Ne setăm propriile scopuri și ne determinăm propriile mișcări prin viață chiar dacă foarte rar suntem conștienți de scopurile alese sau de ceea ce ne determină să ne purtăm într-un anumit fel. Pentru a identifica scopul real al comportamentului nostru, putem căuta răspunsuri la următoarele întrebări:

  • la ce servește activitatea sau inactivitatea pe care o avem?
  • acțiunile noastre duc către participare și cooperare sau ne țin departe de îndeplinirea cerințelor?

Pornind de la înzestrarea genetica pe care o avem, experințele, relațiile cu ceilalți și mediul în care ne dezvoltăm, observăm și tragem anumite concluzii care devin convingeri de bază.  Pentru un timp, interpretarile și convingerile noastre sunt potrivite cu cerințele din exterior. Ne maturizăm, cerințele exterioare devin mai complexe și mai diverse față de cele din mediul familial și efortul pe care trebuie să-l depunem pentru a ne adapta la noile cerințe ale contextelor va crește. Această adaptare nu se întâmplă cu ușurință și rămânem blocați, de multe ori, în comportamente care urmăresc scopuri nerealiste, bazate pe convingeri irationale, care interferează cu creșterea. Ele au fost potrivite pentru o perioadă, dar nu mai sunt. Când suntem într-un astfel de moment, poate fi de ajutor să identificăm scopul real pe care îl urmarim, cel arătat de limba din pantof, nu cel declarat verbal, pentru a înțelege de unde putem porni ca să obținem alte rezultate. Fiindcă folosind aceleași metode, rezultatele vor fi la fel, inadecvate și nesatisfăcătoare!

Dar, o condiție de bază pentru (re)adaptare și (re)ajustare este ca persoana să fie interesată de schimbare, de propria dezvoltare psihică-cognitiv-comportamentală, înțelegând că modul în care își construiește realitatea și atitudinea față de viață interferează cu creșterea, cu înaintarea în vârstă!

Există patru abordări generale ale realității, dintre care, una este dominant și se manifestă în modul în care acționează și relaționează individul, din copilăria timpurie până la sfârșitul vieții, celelalte fiind folosite în funcție de context:

  • atitudinea dominantă, de guvernare, specifică celui care vrea să fie deasupra tuturor, să stabilească regulile
  • atitudinea celui care se bazează pe ceilalți și se așteaptă să primească totul de la ceilalți
  • atitudinea prin care succesul este perceput ca rezultat al evitării soluționării problemelor, care implică un efort pentru a evita înfrângerea
  • atitudinea adaptativă prin care se caută soluții la problemele vieții, într-o manieră folositoare și constructivă atât pentru cel care o manifestă, dar și pentru ceilalți.

Primele trei atitudini se formează atunci când persoana nu este pregatită pentru depașirea obstacolelor și, în plus, manifestă un interes scăzut sau inexistent față de comunitate.

Rudolf Dreikurs, unul dintre cei mai mari contributori ai psihologiei adleriene, în special prin abordarea psihoeducațională în privința ghidării copiilor, a consilierilor școlari și a părinților, a identificat patru scopuri neconstiente aflate în spatele comportamentului deviant la copii:

1.Atragerea atenției este cel mai des întâlnit scop al comportamentului neadecvat. Atunci când copilul devine un căutător de atenție, înseamnă că a dezvoltat convingerea că doar așa este important pentru părinți sau pentru adulții semnificativi. Cu intenția de a-și atinge obiectivul, copilul va încerca, în permanență, să-l țină ocupat pe aceștia, fie prin a le cere explicații interminabile, fie prin a le cere să facă  lucruri în locul lui. Persoana nu urmărește să fie utilă, ci mai degrabă să-și asigure statutul de „special”; apare când nu simte că este conectată ( I-ul “C” crucial)

2.Lupta de putere/obtinerea puterii  – copilul îndeplinește cerința abia când părintele ajunge să-și folosească puterea fizică sau psihică asupra copilului. Chiar și atunci când părintele reușește să-l forțeze pe copil să facă ceva, acesta îi demonstreză că nu poate avea controlul asupra minții sale și că nu îl poate obliga ce să gândească. Persoana crede că poate avea un rol doar dacă folosește puterea, dacă se impune; apare atunci când simte că nu este capabilă ( al II-lea “ C” crucial)

3.Răzbunarea este folosită atunci când apare o gândire de tipul „dacă tot nu vă pasă de mine, măcar pot să mă răzbun când mă răniți”. În cazul acesta, copilul este violent fizic sau verbal, dacă nu-i rănește pe ceilalți prin forța fizică, caută cuvinte jignitoare la adresa lor. Persoana este atât de descurajată încât crede că tot ce mai poate face este să-i rănească pe ceilalți; apare atunci când nu se simte semnificativă (nu contează) – ( al III-lea “ C” crucial)

4.Inadecvarea /evitarea eșecului, a responsabilităților  – apare atunci când copilul este atât de descurajat încât, crede că, nimic din ce face, nu este apreciat de ceilalți. Are sentimentul că nu se poate ridica la înălțimea așteptărilor celorlalți, și din cauza acasta, renunță să mai facă lucruri, cu speranța că, astfel, va fi lăsat în pace. Persoana este atât de descurajată încât, din dorința de a evita eșecul, evită orice încercare de a rezolva problemele vieții; apare când își pierde curajul ( al IV-lea “C”  crucial)

Acestea sunt cele patru scopuri, ale comportamentului problematic, urmărite de copilul /adultul descurajat. În locul lor, ca să se poată dezvolta armonios, are nevoie să simtă că este conectat, capabil, ființa lui contează (este semnificativ și face diferența) și că are curaj ( cele IV “ C” –uri cruciale).  Scopurile identificate de Dreikurs fac referire la comportamentul copilului, dar ele sunt la fel de valabile și pentru adulți, pentru că, până când nu ajunge să vadă erorile din sistemul propriu de gândire și acțiune, ei funcționează după aceleași convingeri care interferează cu creșterea, pe care și le-a format în copilărie.

Atrag atenția că putem schimba un comportament/convingere, de obicei întărite în timp, cu dorință/motivație, efort, răbdare ! Nu se întâmplă instant, dintr-o clipire de ochi!                                                                                                                                      Răspunsul la întrebarea “ Ne urmărim scopurile sau ( doar) ne îndepărtăm de pericol?” vine din observarea modului în care ne mișcăm prin viață, rezultat al felului în care am învățat să evităm experiențele care ne creează sentimente de repulsie, de disconfort. Avem de a face în timpul vieții cu impasuri și priorități.                                                                                                     Impasul îl dezvoltăm, în general înainte de 10 ani, ca un mijoc de a evita ceva negativ, cum ar fi a) ridicolul, b) anonimatul, c) respingerea, d) stresul.                                                                          Impasul unei persoane reprezintă una dintre cele patru frici pe care încearcă, întotdeauna, să le evite:

  • cei care se tem de ridicol îi văd pe ceilalți ca pe o amenințare care trebuie controlată;
  • cei care se tem de anonimat sau că sunt nesemnificativi sunt îngrijorați că viața nu are sens;
  • cei care se tem de respingere văd izolarea ca nesuportabilă;
  • cei care se tem de stres se simt înfruntați și copleșiți de sarcinile zilnice.

Pornind de la aceste patru impasuri, prioritățile sunt:

  • a deține controlul, ca o garanție împotriva ridicolului;
  • a fi superior (în toate formele sale), ca o garanție pentru evitarea anonimatului sau a lipsei de însemnătate;
  • a face pe plac, ca o garanție împotriva respingerii sau dezaprobării;
  • a evita, ca o garanție a ocolirii stresului.

Atunci când suntem afectați de nesatisfacerea a cel puțin uneia dintre cele 4 nevoi de bază ( cei IV  “ C” cruciali),  acțiunile, cogniția, comportamentele și scopurile ne sunt dominate, sabotate de frici și frustrări. Ne aflăm asadar în impas, iar prioritatile de bun simț sunt: să ne oprim, să respirăm, să ne clarificăm de unde începem reajustarea, readaptarea! Să avem inspirație și umor!