In noaptea de Sânziene se deschid Cerurile, din care coboară ursitoare care prevestesc belșug, iubire și frumos, iar noi oamenii putem desluși limba animalelor și a naturii. Probabil astea chiar se întâmplă, dar n-avem abilitățile și credința necesare să le observăm, să le trăim.

Când eram mică nu voiam să mă fac nimic când voi fi mare. Cumva, aveam convingerea că voi deveni ce am nevoie. Acasă, mă jucam de-a profesoara. Mă îmbrăcam frumos și-mi plăcea să le predau elevilor mei virtuali lecții auzite la cursuri sau ce citeam în cărți. Şi apoi să-i ascult și să dau note. Aveam o riglă din lemn masiv şi loveam cu cantul ei în mobilă, că așa văzusem eu la școală că se face disciplina. În școala comunistă. Citeam Panait Istrati, mai apoi Mircea Eliade, și-mi doream să iubesc și să fiu iubită. Să am prieteni. Și să mi se întâmple minuni în noaptea de Sânziene. Şi de Crăciun.

Mult timp am crezut că mă cheamă “denimicnueștiînstare” și căutam un diminutiv drăguț pentru asta. Ai mei îmi ziceau că nu prea am nici un talent și că soluția onorabilă pentru mine ar fi ingineria. Creșteam în comunism și nu mă vedeam deloc evoluând în vreo profesie în Romania. Dar nici emigrată. Ştiam (era de fapt o dorință împrumutată de la părinți) că trebuie să iau note mari și premiu la sfârșit de an. Era o garanție că voi fi liceană fruntașă și apoi printre primii la Politehnică.

Tata era inginer. Pentru că îl învestisem în rolul de zeu, m-am dus spre Electrotehnică. Dar inconștientul a fost mai puternic și mi-a sabotat reușita la examen. Am intrat în toamnă, că nu dădeam bine la societate dacă nu eram “încadrată superior”. Am scris mult, începând din adolescență. “Naturalul” meu era extrem de frământat și se cerea, terapeutic, dezmembrat, reconstruit și refrișat perpetuu, măcar pe caiete și agende. Suferința mea și a lumii implora nevrotic să fac o activitate adecvată structurii mele native și optimizată ulterior.

M-am chinuit și pe mine, și pe alții făcând pe inginerul vreo 15 ani. Când am considerat că m-am autopedepsit destul, m-am facut psiholog. Şi psihoterapeut. Rostul meu ăsta este. Să nu-(mi) fiu inutilă e aproape tot ce contează. Să contez, în viața mea și a altora, îmi este esențial. Să contribui, la fel. Uneori, mă opresc și mi se face frică. După care mi se face rău. Atât de rău, încât mănânc orice ca să-l mai anesteziez. Într-un final, încep să mă mișc. Şi creierul își amintește că salvarea este să te miști. Să nu te oprești. Să nu renunți! Orice (meserie) ai face. Şi mai abitir dacă e din vocație!

Şi da, în continuare îmi doresc să iubesc și să fiu iubită. Să am prieteni. Puţini. Priceless. Şi să mi se întâmple minuni în noaptea de Sânziene. Şi de Crăciun. Din șase înșase luni! Şi să fiu în stare să le văd…